O dorință împlinită.

Am zis să nu spun niciodată despre asta dar nu am cum.

Mergeam să îmi fac o mică aprovizionare și mă oprește un băiat de clasa a 5-a și îmi spune că vrea ceva de la Kaufland. Îmi tot repeta că nu vrea bani. Și m-am oprit să aflu ce vrea. Își dorea mezeluri, măsline și un suc. L-am luat să mă însoțească și i-am luat ce își dorea, pâine și doua ciocolate, crănțănele… Spre rușinea mea, credeam că îmi dispare ceva din buzunare până la urmă sau voi fi urmărită. Dar știți ce mi-a dat totuși curaj să merg alături de acest băiat la cumpărături? Faptul că nu își dorea imposibilul sau ceva care nu puteam să fac! Mă gândeam la alți copii pe care nu îi mulțumești cu așa puțin. Mă gândeam că sunt alintați unii în așa hal încât cu nimic nu le intri în voie! Am realizat că nici nu s-a uitat la jucării. Mereu îmi spunea să iau pentru el ce vreau eu, când îl întrebam ce variantă preferă. L-am bătut la cap să își aleagă el ce tip de mezeluri vrea si ce fel măsline. Și tipul de pâine tot pe mine mă punea să aleg. Doar își dorea să fie feliată.

Și acum încerc să găsesc motivul pentru care un băiat minor își dorea mâncare. Era curat, vorbea frumos și nu a dat o clipă senzația că ar fi o fire obraznică. Foarte politicos și deloc curios. Îmi treceau prin minte zeci de scenarii în care finalul era ceva mai rău decât o faptă bună… Și totuși la casă i-am pus prima dată produsele lui în pungă, i-am dat-o și a plecat. Nu l-am mai văzut.

Să mai existe pe lumea asta copii care își ajută părinții la modul ăsta? Aș fi încântată să aflu acest lucru. Decât să îi văd murdari cerșind bani, prefer să îi vad curați cu dorințe clare și posibile. Departe de mine să încurajez părinții să trimită copii la astfel de cerșit. Dar dacă putem aduce ceva pe masa cuiva, de ce să nu ne oprim și să o facem pur și simplu?

Aș face un panou la primărie, unde fiecare persoană care are o nevoie, să lase un bilet cu ce are nevoie și un număr de telefon. Poate unii au nevoie doar de un sac de cartofi iar cineva simte nevoia să facă un mic dar! Poate are nevoie de un pat și altcineva are unul în plus. Poate avem haine pe care nu le purtăm și vrem să scăpăm de ele. Sau poate cineva are un covor mai vechi… Suntem oameni și sigur mulți avem mai mult decât ne este necesar. Iar alții au atât de puțin încât nici nu mai știu ce e urgent. Nu avem o unitate cetățenească la vedere prin care să facem cumva să știm că produsele oferite chiar sunt oferite către cel care cere! Da, atât sunt de încrezătoare!

Are cineva puterea să amplaseze un panou undeva unde omul să își pună o dorință? Aș vrea si eu să-mi pun o dorință: fă Doamne problemele mai ușoare!

Reclame

Puterea unui compliment.

Unele complimente trec pur și simplu pe lângă noi iar altele trec prin noi. Dacă trec pe lângă noi, un motiv ar fi că vin prea târziu sau de la o persoană care nu contează în domeniul în care este adresat iar alt motiv ar fi încadrarea persoanei care te complimentează.

Iar un compliment poate face ravagii când gândirea proprie se scaldă în ape tulburi!

Stăteam liniștită pe șezlong sperând să prind niște ultraviolete cât să trec de la alb la masliniu… E o idee puțin nerealistă pentru mine dar nu-mi pierd speranța. Având privirea pierdută pe întinderea mării, observ totuși cum o femeie cu tenul natural măsliniu se oprește, se uită la mine și exclamă „frumoasă mai ești”! În loc să mă bucure, m-am uitat în spate să văd cui i se adresează. Ea se uita la mine. Aș fi apreciat până la extaz dacă bărbatul care îmi plăcea, de pe toată plaja, spunea asta! Și au început îndoielile proprii privind aspectul exterior. Îmi era clar că dacă ea spune asta, el neavând aceleași gusturi, cel mai posibil este să nu aud asta de la el. Binențeles că asta s-a și întâmplat.

M-am deprimat și am căzut pe gânduri necunoscute cu privirea pierdută în mare. Nu m-am mai gândit de fapt la nimic. Conta doar că sunt acolo și adoram acea briza pe care o simțeam.

Și totuși dacă el ar fi venit la mine și mi-ar fi făcut un compliment, briza era aceeași, dar nu îi știam lui motivele. În veci n-aș fi considerat că este doar un compliment sincer care nu se raportează la un interes.

Oare să preferăm complimentele bazate pe propriul interes doar pentru că avem iluzia că se deschide o cale/ușă/situație? Cine ar recunoște asta?  

Azi îi sunt recunoscătoare doamnei pentru complimentul adresat doar pentru că s-a dovedit a nu avea niciun interes iar eu am încredere că mai sunt oameni care oferă un compliment fără vreun interes anume! Să-i dea Dumnezeu sănătate pentru că, pentru un moment, mi-a readus privirea blândă pe chip cu speranța că voi fi complimentată pentru ceea ce sunt ci nu pentru un interes!

Un sfat primit la nevoie.

Se spune că nu este bine să sfătuiești pe cineva până acesta nu îți cere. Adevarat, pe jumătate! Când omul ajunge în starea să ceară sfaturi, el nu mai are nevoi e de sfat. Are nevoie de ajutor!

Se întâmplă să fim în situația de a nu mai putea să facem diverse lucruri fără o persoană. Și ne ferim să ne mai bucurăm de ceea ce ne bucura altădată alături de respectiva persoană. Sau se întâmplă să vrei să faci diverse activități cu o anumită persoană. Persoana poate fi un părinte, copilul, soțul, iubitul, prieten sau o persoană imaginară făra de care viața nu are niciun sens!

Cea mai bună variantă de care am avut nevoie și a dat cele mai bune rezultate: sfatul de a învăța să faci toate lucrurile sau activitățile fără respectiva persoană și cineva să-ți fie alături! Sună rece, imposibil, aiurea, chinuitor, drastic și greu de găsit o persoană care să îți fie alături. Dar înseamnă să mergi înainte, nu înapoi! Înseamnă să nu-ți pierzi sensul propriei existențe. Pare greu, pare sfâșietor dar doar pare în propriile gânduri. În realitate e plăcut. E frumos dacă îți poți contola gândurile. E minunat că nu-ți schimbi traiectoria indiferent de suferință care până la urmă se diminuează și pentru această diminuare trebuie doar să-ți vezi de propria viață! Pentru că e viața ta indiferent cu cine vrei să o împarți! Suntem dezamăgiți doar de propria dorință pe care o avem doar în gând iar inacțiunea doar îngroașă această dorință.

De cele mai multe ori călătoria face tot farmecul vieții, nu rezultatul așteptat. Iar cele mai bune rezultate adesea se dovedesc acelea neașteptate.

Da, sunt de acord că viața nu este ușoară dar e penibil să ne batem joc de ea doar din pricina unor gânduri ireale sau irealizabile. Toți avem vise… unele mai realizabile, altele puțin realizabile și multe complet ireale! Câteodată mă întreb… de ce avem acces la un lucru atât de dăunător, cum ar fi libertatea de a visa și de a avea gânduri nerealizabile?

Am o teorie! Evident, observată deseori în propria viață și în a altora. Ne facem un vis, ne gândim la o dorință dar o conturăm greșit și o raportăm la om sau lucru. Nu ne dăm seama că trebuie să fie propria dorință sau vis, independent de orice. Dacă îi dăm dependență, scad dramatic șansele de a deveni realitate.

Visele, dorințele și gândurile trebuie să nu fie condiționate de nimic. Nici măcar de timp! Asta e o adevărată provocare. Personal, am toate dorințele împlinite care au fost astfel conturate. Iar dacă te gândești bine, oricine le are fără excepție! Condiționarea viselor, dorințelor și a gândurilor duce la neîmplinirea lor.

Oarecum logică această concluzie, simplistă și totuși greu de realizat. Pentru că suntem dependenți de diverse… Oare așa să fie? Chiar nu găsim niciun exemplu care să-l avem în viață ca picat din nimic? Avem dar nu suntem atenți! Inclusiv viața e pur și simplu apărută în noi. Vă aduceți aminte să fi cerut asta? Vă aduceți aminte că v-ați ales părinții? Vă aduceți aminte și de ce? Eu nu-mi aduc aminte și nu știu pe nimeni care să-și aducă aminte.

Eu realizez din ce în ce mai mult că nefericirea se bazează pe condiționarea dorințelor.

Avem viata asta pentru a parcurge un drum, nu pentru a ajunge la o destinație conturată de propria imaginație condiționată. Ne putem alege un țel dar este foate importatnt să ne alegem calea necondiționată! Aceasta de fapt este libertatea. Aceasta este forma corectă de a contura un țel, un vis, o dorință sau un gând care să se împlinească! Condiționând, ne vindem răului și poate nu facem parte din cei care să ne accepte viața ca fiind răi. Iar asta e o favoare chiar dacă nu pare. E calea pe care mereu ne pune soarta! Iar noi ne încăpățânăm să facem parte din grupul răilor fără să ne fie permis acest lucru. Poate chiar noi nu ne permitem această ipostază, fără să fim conștienți de asta. Și soarta ne dă lecții pe care efectiv nu le învățăm pentru că avem exemple în fața noastră pe care vrem să le urmăm.

Vedem îndemnul ʺînvață să te cunoștiʺ dar nu ne spune și la ce folosește. Folosește la conturarea viselor, dorințelor și țelurilor necondiționate! Până nu ești capabil de a contura o dorință necondiționată, de fapt nu te cunoști.

Nu dau niciun exemplu, ca să nu particularizez cumva în gândirea celui care îmi cunoaște această parere. Ar însemna ca eu să-i creez bariere! Doar exercițiul de a contura o dorință necondiționată, vă va da suficientă bătaie de cap dar vă relevă faptul că aveți atâtea condiții încât e ușor de concluzionat de ce nu se materializează dorința.

Nu ne putem dori ceva pur și simplu! Nu avem această capacitate. De fapt o avem dar este atât de pietrificată încât pare imposibil de trezit. Trebuie să avem nevoie unii de alții că altfel am trăi doar după bunul plac, luminoși și independenți de dorințele altora care nu coincid cu ale noastre… adică liberi să găsim doar ce se aliniază în dorințele lor proprii ce completează dorințele noastre, pentru completarea dorințelor altcuiva. Stiu, complicat. Sună îngrădit doar pentru că noi nu ne cunoaștem cu adevarat! Nu știm să ne alegem pe noi și alegem ce vedem la alții. Alegem dorințele altora și împlinirile celorlalți doar pentru că ne place ceea ce afișează! Nu mai discernem, nu mai filtrăm și nu mai trăim pentru sine pentru că cineva a zis că înseamnă egoism. Cică trebuie să fim compleți, nu jumătăți. Iar asta mă duce cu gândul la Isus: oare era complet sau îl completa fiecare ființă întâlnită? Oare el și-a dorit nemurirea sau doar s-a completat cu fiecare ființă întâlnită? Sunt de acord că nu ne dorim o astfel de viață dar mă întreb de ce El, cu atâta înțelepciune înzestrat, a ales să ne arate aspecte ce noi le ignorăm complet. Pentru că asta i s-a potrivit! Așa s-a completat pe sine. Așa și-a oferit Isus propria viață și nu a cedat când s-a întâlnit cu răul pentru că era ceva ce venea ca o completare la propria existență. A nu se înțelege că doar suferința completează. Trebuie să înțelegem că nu trebuie să renunțăm la sine doar pentru o condiționare!

Deci, acesta este sfatul și exemplu de care aș avea nevoie când simt că nu pot merge în propria viață fără o condiție. Și încă îmi ador ʺcondiționareaʺ dar sunt fericită în propria viață și fără ea, pentru că nu renunț la mine pentru ceva ce nu face parte din completarea mea. Merg înainte cu cei care mă completează cu adevărat și pe care completez cu propriile mele dorințe.

De ce să îmi stric viața pentru un ciot? Că acel ciot poate fi sărit sau ocolit și scos din gânduri permanent. Iar dacă este o floare, o pot lua cu în gând cu mine peste tot iar floarea știe că este parte din mine datorită gândurilor curate care zboară către ea!

Cine, ce și de ce?

Cine iubește pe cine? De fapt e o întrebare ce dezvăluie că te gândești la o capcană! Adesea nu ne întrebăm așa ceva și când o facem, de fapt este doar o reacție la sentimentul de nesiguranță. Poate căutăm confirmare că nu ne pierdem timpul sau poate căutăm motiv să-l pierdem în continuare…

Mintea ne păcălește mereu cum vrea ea. Iar asta mă enervează! Mintea de fapt știe răspunsul corect când ți-ai adresat întrebarea. Dar este atât de zgârcită încât nu-ți va oferi și răspunsul. Răspunsul trebuie căutat, validat….

Găndul meu zboară acum spre punctul de unde pornește întrebare și care este de fapt motivul pentru care ne vine în gând întrebarea. Nu am decât o bănuială: din disperarea de a găsi un răspuns potrivit, ceea ce deja conturează o nesiguranță, o temere…

Câteodată găsim îndrumarea la acțiune în diverse mesaje…dar nu știm ce să facem cu ea. Oare de fapt trebuie să înțelegem că nu mai trebuie să ne pierdem timpul punând întrebări? Asta tind să cred!

Și eu adesea duc griji… Mereu sunt de fapt întrebări. Și pe mine mă preocupă viitorul…dar mereu aceasta preocupare vine cu un set de întrebări. Și chiar dacă aș avea răspunsul la toate întrebările, tot trebuie să acționez. Este adevarat că, dacă am și răspunsuri, parcă merg mai bine toate. Important este să fie răspunsul corect! Ceea ce…nu există! Doar rezolvarea problemei dovedește că răspunsul a fost corect…

Și uite așa trecem peste un aspect cu care suntem înzestrați: intuiția! Începem să analizăm variante de răspuns cum analizăm lista de cumpărături care niciodata nu se potrivește cu ce luam din piață…

Și nu ne putem abține să nu ne punem o sumedenie de întrebări!

Iar dacă stau acum să-mi pun întrebari, nu aș mai scrie de teama altor interpretări neluat în calcul aspectul că interpretările sunt ale celuilalt fiind bazate pe experiențele lui proprii.

Și totuși care ar fi rețeta? Să nu gândim? Să nu ne punem întrebări? Să nu avem temeri? Cred că rețeta cea mai bună este să pornești la drum cu cât mai puține întrebări ce izvorăsc din frica sau nesiguranță! Restul de întrebări putem să le punem dar mereu să ne ferim de acele întrebări care pornesc din frică!

Poate vom ajunge și să le identificăm corect…

Iubirea…

Am scris despre iubire dar nu așa detașată de sentiment. Eram încărcată cu acea informație recunoscută doar din descrierile altora.

Acum știu ce e iubirea! Și știu de ce ani la rând doar am crezut în ea. Fără să o simt cu adevărat! Pentru că,  nimeni nu spune, dar iubirea chiar nu are mod de descriere. Cuvintele nu ne ajută pentru că nu există cuvinte care descriu iubirea. E ca și cum ai încerca să descrii o culoare unui orb. De aceea nici nu o recunoaștem dar o vedem, o simțim! Și pot spune că probabil sunt mai puțini oameni care iubesc decât cei care declară asta. Dacă poți declara în cuvinte ce simți, dacă o cauți în dovezi, dacă o cauți în teste care au descrieri clare, dacă e un țel spre o acțiune, etc., aia nu este iubire!

Iubirea este atunci când nu ai nici cel mai mic habar de ceea ce simți. Iubirea este atunci când doar simți dar nu poți oglindi în cuvinte. Iubești când te dăruiești la nesfârșit fără să cauți dovezi sau egalitate sau orice aspect care speri să se întoarcă la tine! Iubești când poate să se întâmple orice, dar pare că nici nu s-a întâmplat. Iubești indiferent de orice! Iar iubirea nu se așează, nu se consumă! Iubirea nu are nevoie de iertare. Iubirea nu simte sacrificii. Iar asta se vede în timp dar se simte în prima clipă!

Cum spuneam, nu există cuvinte pentru a descrie iubirea. De aceea este greu de stabilit adevărata iubire. Și de aceea nu înțelegem nimic când încearcă cineva să se apropie de realitatea iubirii. Nimeni nu înțelege. Și o căutăm sub aspectul creat de niște cuvinte… Dar ne întrebăm: oare de ce nu o găsim? Nu o găsim pentru că nu există sub forma oglindită de cuvinte!

Cum poți explica unui om trăirea de a fi lovit? Că doare, curge sau nu sânge,nu poți folosi zona sau mușchii din apropierea lovituri… Dar poți exprima în cuvinte atunci când ești lovit ce trăiești ca să înțeleagă omul corect? Nu poți. Ești limitat de cuvinte. Poți doar să spui că nu poți vorbi de durere…sau țipi cât te țin corzile vocale!

Sentimentul de pace, cum poate fi descris? Că nu mai exista război? Că e o stare așa,  în care simți o liniște chiar dacă se aud toate zgomotele din lume? Îi spui „sentiment de pace” și toți știm ce înseamnă pentru că e des întâlnit. Iubirea…nu prea. Cei care știu ce e iubirea, sunt rar văzuți. Rar spun ceva despre asta pentru că nu au cuvinte. Poate nici nu realizează ce li se întâmplă și trec peste, nemaigăsind niciodată iubirea.

Așa ajung oameni la final de viață să se mulțumească fără să fi cunoscut vreodată iubirea. Iar cel mai rău este că lipsa iubirii înrăiește omul. Lipsa iubirii ne sălbăticește atât de mult încât începem sa ne considerăm ființa supremă din propriul univers. Și nu este deloc așa! E doar senzația lăsată de incapacitatea de a recunoaște iubirea!

Iubirea e atunci când se unesc toate și nu mai simți absolut nimic din ce poți exprima în cuvinte!

Identifică persoana care, orice ar face, tot o s-o iubești! Asta e adevărata provocare a găsirii iubirii reale!

Gânduri despre balamuc

Ce balamuc în timp ce eu, visam urât de dorul tău!

*

Și balamuc în mintea mea,

Crezând că tu în viața mea ești doar o stea!

Și ce stupoare, că mă așteptam să nu fi călătoare…

Doar căzătoare sau poate călăuzitoare!

*

Și balamuc în suflet, ce zbuciumă știința

Nemaifiind ființa, ci doar o stea în mintea mea!

Ce balamuc creat în suflet,

De apărare, nu de negare!

*

Și ce stupoare!

Să fie oare o abordare,

A unui gând etern neconceput,

Ce duce la nepriceput, ideea de la început?

*

Să fie oare balamuc făcut,

Ca un nepotrivit tainic truc

Creat de un nepriceput,

Pentru primirea unui sărut nemaivăzut?


Dor sau doar vremea…

Mi-e dor de o întâlnire romantică! Și e ciudat, pentru că au fost tentative dar cea mai romantică seara a fost doar una. Fără nimic pervers! Acum realizez că nicio alta întâlnire nu s-a apropiat de aia! 

Ieșeam în oraș să nu stăm în casă. Trei, doamne și un domn. Doamna îl cunoștea pe domnul și domnul trebuia să mă cunoască pe mine. Astfel am ieșit afară fără o țintă anume. Și am poposit într-un bar. După primul rând de băuturi ne-a apucat cheful de dans. Nu eram mai specialiști decât media. Erau melodii de bar, nu de club. Iar domnul m-a provocat. Cred că nici nu îi plăcea să danseze dar cu siguranță făcând ce simțea, au ieșit niște dansuri  de îmi aduc aminte și acum. Nici nu știu de ce îmi aduc aminte aceea seară…

Mi-e dor de o întâlnire romantică! Întâlnirea aia de care să îmi aduc aminte peste ani și ani. O întâlnire presărată cu mici momente surprinzătoare în care să nu conteze nici locul și nici lucrurile din jur. O întâlnire în care unicul scop să fie „hai să fim noi amândoi și romantici”! De ce trece acest chef peste oameni? 

Mi-e dor de o întâlnire romantică! Acea întâlnire care nu are scop. Care nu duce decât la o unică amintire: romantic! Întâlnirea aia care te îmbăta doar când te gândești la ea. Întâlnirea în care simți fiecare atingere fie ea și din greșeală. Îmi este dor de un moment trăit doar de simțiri. Întâlnirea pe care să o trăiești cu ochii închiși peste ani și ani. Acea întâlnire care să pară că totul se desfășoară cu încetinitorul! Iar totul să se perceapă prin activitate și priviri, nu prin cuvinte! De când cuvintele sunt mai importante decât ceea ce simțim? Când ne-am educat să ne mințim în acest sens?

Mi-e dor de o întâlnire romantică! Acele ore în care toți mușchii au un singur scop: limbajul trupului! Acel limbaj pe care îl folosim inconștient. Mi-e dor de un astfel de limbaj sincer, fără scop pervers și fără încrâncenarea de a ieși ceva într-un anumit fel! De ce am devenit atât de rigizi? 

Mi-e dor de o întâlnire romantică! Un timp petrecut în și pentru admirație! 

Libertate sau …

Vreau să trăim împreună. Vreau să petrecem împreună. Vreau să plângem împreună. Nu vreau să îmi trăiești viața. Nu vreau să îți trăiesc viața. Vreau doar să ne trăim viețile și să fim împreună.  Fără să te schimb, fără să mă schimbi!

Te vreau așa cum ești. Nu vreau să te schimb. În timp te vei schimba oricum. Vreau doar să nu uiți că vreau să-ți fiu alături. Vreau să îmi fi alături.

Ce frumos sună! Dar nu e real. Nu știu pe nimeni care să fi pornit așa. Pentru că o perioadă purtam măști și forme plăcute de celălalt. De ce nu mai suntem sinceri cu noi? Ca să ne complicăm. Avem ura aia față de ceilalți și ne dorim să îi înrobim pentru hrănirea ego-ului. Nu e o laudă! E o rușine și nimeni nu spune nimic. Ne place să ne urmărim propriile interese! E sport pe post de hobby și îl practicăm fără pic de rușine aparent. Dar îl practicăm deoarece nu știm cealaltă variantă. Nu suntem educați să respectăm libertatea! Și asta se vede în toate conjuncturile. Respectăm libertatea cât timp nu e vorba de propriul nostru ego pe care îl hrănim și el crește în baza nerespectarii altor libertăți.

Ce te costă om ce ești, să lași copilul  să aibe propriile păreri? Dar să îți lași partenerul să se bucure de viață? Una are și poate nu vrea să o petreacă într-o dictatură? Da, avem posibilitatea de a nu petrece viața într-o dictatură! Orice om are propria voință și nimeni nu este Dumnezeu pe pământ să aibe smeriți! Alegerea de smerenie e a fiecăruia. Nu trebuie nimeni să impună asta în cuplu! De ce să îmi fie impusă și de ce să o impun? Mai bine pleacă fiecare în propria viață pe care și-o asumă și și-o dorește!

Dar…degeaba! Suntem specie posesivă, ahtiată după hrănirea ego-ului și atât! Și de aceea mereu căutăm fericirea! Pentru că niciodată nu o vedem! Respectă libertate celuilalt pentru că generațiile viitoare au nevoie de acest exemplu. Dacă nu suntem capabili să facem o viață bună pentru noi din pricina educației și a exemplului, dar de ce nu ne străduim pentru copii noștri? Ai mei, ai tai, ai altora! Prin cine crezi că vei dăinui? Doar prin generațiile care mai au o șansă.  Altfel, ai trăit degeaba, pentru un ego niciodată sătul!